Povestea Violetei: Între patru ochi mă ridica în slăvi, după care mă cobora de pe piedestal cu amenințări, critică și șantaj.
Un caz real de hărțuire la locul de muncă, în mediul educațional românesc.
În ediția 25 a newsletter-ului Hacking Work am vorbit despre bullying la locul de muncă și am observat împreună care sunt cele 15 caracteristici ale bullying-ului. Ca răspuns la subiectul abordat de noi, una dintre cititoarele noastre, pe care o vom numi Violeta în acest articol, a simțit să împărtășească această poveste cu noi toți.
Credem că este important și necesar să împărtășim experiențele și învățăturile cititorilor noștri care au un cuvânt de spus. Vă mulțumim că ne scrieți experiențele voastre și că reușim împreună să aducem un plus de sens și schimbare reală pentru oameni.
Povestea Violetei este unul dintre numeroasele cazuri de hărțuire și bullying la locul de muncă despre care se vorbește prea puțin sau deloc.
Nimeni nu pronunța cuvântul „hărțuire”.
În toată cariera mea didactică am predat în două școli unde am găsit această vâscozitate care lega colectivul. În una am stat mai puțin, în cealaltă încă sunt. Am văzut frica plutind în aer în ambele.
La început nu am știut că este hărțuire, credeam că așa trebuie să îmi fac treaba pentru că toți colegii mei treceau prin asta. Nimeni nu pronunța cuvântul „hărțuire” și discuțiile pe la colțuri erau pe fugă și cu urechile ciulite. În primii cinci ani am trăit cu sentimentul că trebuie să fac mai mult în fiecare zi, iar atunci când nu mai puteam, mi se amintea că nu fac suficient.
Îmi făcusem un grup de colege tinere ca și mine cu care munceam zi și noapte. Da, mai ales noaptea făceam ceea ce aveam nevoie pentru mine la școală, că ziua ne alergau ca pe mașini. Eram tinere, ne ajuta corpul și mintea și refuzam să vedem realitatea, agățându-ne de satisfacțiile pe care le aveam împreună cu elevii.
Ce amenințări și critici se ascund în spatele ușii cancelariei?
Nu știu când s-a produs declicul. Îmi tot vine în minte o scenă în care un coleg dizident stătea izolat într-o cancelarie mare, iar noi alături de director umpleam restul spațiului. Nimeni nu vorbea cu acest coleg în prezența directorului. Iar când directorul a refuzat public să mai atingă, de scârbă, lucrurile atinse de colegul dizident, nimeni nu l-a mai salutat pe acel coleg. Am simțit cum mi s-a schimbat lumea și m-a cuprins o frică imensă de a nu fi în locul colegului. Orice, doar să nu fiu tratată așa.
Făceam ceea ce făceam și înainte și sufeream pentru că vedeam realitatea: cine zicea că directorul îi era cel mai bun prieten. Nimeni nu îl refuza. Era evitat. Cine punea întrebări, îl îmbolnăvea.
Am înțeles că este hărțuire când între patru ochi mă ridica în slăvi ca să mă convingă să accept vreun proiect, după care mă cobora de pe piedestal cu amenințări, critică și șantaj. După câteva zile în care nu știai ce te așteaptă, zâmbea de față cu toată cancelaria de parcă totul a fost doar un coșmar. Dar nu asta era problema. Problema era că mă folosea să își îndeplinească obiective dintr-o agendă personală, eu mă supuneam, făceam ce mi se cerea, dar le făceam cum puteam eu, cu resursele mele. Apoi se dezlănțuia iadul. Toți știam ce urmează când ne suna secretara și o auzeam spunând: „La pauză la domnul director”. Iadul era la pătrat dacă nu îi răspundeai la telefon în timpul orelor.
În cel mai bun caz începea cu „Credeam că ești profesor”, în cel mai rău te acuza de lucruri pe care le gândeai pentru că nu aveai voie să gândești decât ca el. Tremuram de fiecare dată când mă îndreptam spre cabinet. Chiar și după zece ani mă îngrozea ideea că poate să mă ostracizeze așa cum făcuse cu alții înaintea mea. Atunci nu puteam să trăiesc printre oameni și să nu pot vorbi cu ei.
Cât de importante sunt conștientizarea și înțelegerea realității?
Acum când scriu aceste rânduri plâng de mila acestei profesoare care manevra managementul atâtor clase și care îngheța în fața unui abuzator și a ideii că ar putea fi izgonită din trib. Am început să refuz anumite responsabilități pretextând motive personale inventate de mine. Nu mi-a vorbit câteva zile, după care a răspândit un zvon despre mine pe care l-au preluat mulți dintre colegi. Am supraviețuit.
Dacă m-aș întoarce în timp, aș asculta-o pe această profesoară și aș ajuta-o să vadă realitatea și cum o interpretează ea. Aș învăța-o să vorbească limbajul refuzului fără a își pierde din încredere și competență. Și aș informa-o că există avocați specializați pe mobbing și hărțuire la locul de muncă.
Ce părere ai despre experiența Violetei? Ai trecut și tu prin astfel de abuzuri? Scrie-ne în comentarii sau anonim, pe news@hackingwork.ro.
Acest articol vă este oferit de DevNest, compania de software pasionată de oameni, idei și know-how digital. Pentru toți oamenii buni pasionați de tehnologie, DevNest înseamnă evoluție și dezvoltare: Creăm oportunități. Creștem o comunitate.
Îți mulțumim că ne ajuți să devenim mai pricepuți și mai buni cu fiecare nouă ediție. Orice comentariu, distribuire sau recomandare ne ajută, la fel cum ne ajută fiecare idee sau poveste pe care alegi să ne-o spui.