Povestea tristă a Mirunei: Personalitatea și compatibilitatea sunt mai importante decât competența, în recrutare.
O experiență într-un mediu de lucru toxic, în care securitatea locului de muncă a depins de alinierea la cultura echipei, nu de performanța individuală.
Săptămâna trecută, în ediția 21 a newsletter-ului, v-am întrebat care credeți că ar trebui să fie, în opinia voastră, cel mai important criteriu de evaluare în recrutare. Azi revenim cu povestea unei cititoare pe care o vom numi Miruna și care, prin experiența ei, va răspunde la această întrebare.
Credem că este important, necesar și folositor să împărtășim experiențele și învățăturile cititorilor noștri care simt că au un cuvânt de spus.
Povestea Mirunei este un exemplu clar de climat organizațional în care angajatul nu este înțeles și este îndepărtat doar pentru că nu se simte confortabil să împărtășească lucrurile personale, la fel ca restul echipei.
Salut, eu sunt Miruna. Și aceasta este povestea mea.
Ați întrebat ce trebuie să evalueze mai prețios un angajator la viitorii săi echipieri: personalitatea și atitudinea sau experiența și cunoștințele.
Am ajuns la răspunsul “Personalitatea și compatibilitatea” după 5 ani de căutări.
De ce? Deși poate e evident pentru toată lumea că acesta este răspunsul “corect”, trecând și trăind printr-o experiența în care securitatea jobului meu a depins de răspunsul la această întrebare, pentru mine la început nu a fost atât de evident.
Voi încerca să spun pe scurt povestea mea, asta și pentru că am avut mai multe tentative de a lua poziție și de a spune “Hei, abuzul se întâmplă și la case mai mari”.
Sursă foto: Tamara Gak on Unsplash
Cum am devenit cel mai performant angajat.
Terminasem de 2 ani facultatea (licență și master) de psihologie, trecusem deja printr-o poziție de IT recruiter în una din cele mai mari corporații de produs de automotive din lume și am ajuns la una de outsourcing, aproape la fel de mare, cu un prestigiu foarte bun (pentru securitate reciprocă voi păstra numele companiilor confidențiale) unde am poposit pentru 2 ani și jumătate.
Am plecat pentru că nu eram compatibili și nu mă simțeam integrată în echipă de recrutare cu 12 fete membre, unde competitivitatea, „cine are dreptate?” și puterea erau urmărite la cote maxime.
Lucram cu targete de recrutare, asta însemna că fiecare membru trebuia să livreze între 2 și 3 noi angajați pe lună, în funcție de nivelul de senioritate. Dacă nu livrai targetul 3 luni consecutive, plecai.
Problema era că acum 5-6 ani, noi, cei 12 IT recruiteri, ne luptam pentru aceiași angajați din piață, pentru a-i angaja în aceeași firmă și pentru a ne atinge targetele. Practic, aveam o competiție deschisă și dură nu doar cu alți angajatori, ci și cu colegii mei de echipă.
Dincolo de asta, în ultimele 6 luni înainte de plecare, am avut performanța cea mai bună, livram 4-5 noi angajați pe lună (am ajuns chiar și la 6) – aici vorbim doar de headhunting, în paralel conducând și programele de internship de unde se mai adăugau încă 20-25 de angajați permanenți la final de vară.
Discuțiile de la cafea au devenit mai importante decât performanța.
Cu toate acestea, după 2 ani, încă nu eram integrată. Ce însemna asta? Fiind un introvertit înnăscut (ISTJ conform MBTI), eram în procesul de educare a părții extrovertite pentru interacțiunea pe care o aveam cu candidații.
Asta însemna că după 4-5 interviuri „extrovertite” pe zi, eram epuizată să mai pot conversa și cu echipa, altfel decât strict ce era legat de job, candidați, interviuri etc, ceea ce mă făcea un outsider.
„Dimineața la cafeluța” unde aveau loc cele mai picante discuții (legate de cine a făcut sex dimineață în mașină înainte de a veni la job sau cum duc vieți paralele cu amanți sau cum „aia grasă” deși e „grasă” tot mănâncă cartofi cu carne etc.) în aceste discuții, pe de o parte încercam să îmi dozez energia pentru ziua de muncă ce urma, pe de altă parte nu mă simțeam confortabil să iau parte la aceste discuții și nici să împărtășesc din experiența mea pentru că nici nu aveam o experiență vastă.
Ceea ce m-a făcut un „outsider”, managera mea spunându-mi că sunt închisă, că nu împărtășesc și eu din experiențele mele de viață, că stau mereu cu nasul în laptop și nu îl ridic atunci când se discută lucruri personale, că nu sunt vulnerabilă în fața echipei, ceea ce o determină să nu aibă încredere în mine, prin urmare nu mă potrivesc cu echipa și că sunt/voi fi un angajat problematic dacă nu îmi schimb comportamentul.
Din păcate, nu a contat că sunt cel mai performant angajat al lor, nu a contat că la momentul respectiv treceam printr-un divorț.
Ce a contat a fost că „nu ridic nasul din laptop să împărtășesc picanteriile din viață mea personală” (culmea, pentru că nici măcar nu aveam ce povesti; veneam la job și mă focusam pe job și rezultate, nu pe ce e acasă, că nu îmi era bine).
Personalitatea și compatibilitatea primează.
Drept concluzie, o dată cu finalizarea divorțului și datorită nepotrivirii mele în echipă, am decis să plec (bineînțeles, nici nu au încercat să mă rețină, ceea ce nu a fost surprinzător pentru că am văzut în 2 ani jumătate cum au fost reținuți oameni low performeri, dar ok ca și personalitate).
Cu toate acestea, am rămas cu întrebarea: „Ce contează totuși mai mult, performanța sau compatibilitatea?” pentru că deși eram un angajat performant, m-am simțit împinsă să plec.
În următorii ani după ce am plecat, mi-a fost greu să văd și să accept că de fapt, compatibilitatea e cea care primează.
În rolul meu de IT recruiter, am încercat să găsesc echilibrul între cele două. Nu spun că am reușit mereu, însă am realizat că targetele de recrutare în primul rând mă duceau la o competitivitate nesănătoasă, în al doilea rând mă determinau să fac angajări de care nu eram sigură doar să îmi ating targetele de recrutare, iar în al treilea rând am înțeles că decizia mea de a angaja pe cineva sau nu, poate schimba viața oamenilor.
În cele din urmă, am și renunțat la această carieră. Dar nu asta e important. Important în această poveste e că, deși sunt multe studii, cărți, cercetări științifice care spun asta, răspunsul l-am găsit și înțeles doar în urma propriei experiențe, în urma unei experiențe necompatibile cu mine.
Acest articol vă este oferit de DevNest, compania de software pasionată de oameni, idei și know-how digital. Pentru toți oamenii buni pasionați de tehnologie, DevNest înseamnă evoluție și dezvoltare: Creăm oportunități. Creștem o comunitate.
Dorești să ne spui ideile tale sau povestea ta? Scrie-ne la news@hackingwork.ro și discutăm cum putem da voce poveștii tale.
Îți mulțumim că ne ajuți să devenim mai pricepuți și mai buni cu fiecare nouă ediție. Orice comentariu, distribuire sau recomandare ne ajută, la fel cum ne ajută fiecare idee sau poveste pe care alegi să ne-o spui.